„Războiul Rece” la CE din 1960

Sferturi de finală la Campionatul European de Fotbal din 1960. Franța găzduia prima ediție din istoria acestei competiții. Spania juca împotriva Uniunii Sovietice. De fapt, ar fi trebuit să joace, pentru că "sângerosul" Franco a boicotat partida. A luat unei "Generații de Aur" șansa de a intra în istorie. Și…

În iarna lui 1960, patru legende ale lui Real Madrid așteptau în aeroportul din capitala Spaniei. Ladislao Kubala, Francisco Gento, Luis Suarez și Alfredo di Stefano erau încă uzi după ultimele dușuri făcute în cantonament. Stelele mondiale ale spaniolilor erau pregătite să ajungă la Moscova pentru a disputa partida cu URSS-ul (n.m. – la acea vreme, sferturile de finală erau parte a calificărilor și nu se desfășurau în țara care găzduia competiția, abia din semifinale s-a trecut în Franța, așadar la turneul final ajungeau patru echipe). Un atac fantastic împotriva unei apărări de "beton", cea a Uniunii Sovietice, echipă care-l avea în poartă pe Lew Yashin, un goalkeeper aproape de neînvins. Putea fi un duel fantastic, spaniolii contra unui singur om, dar nu a vrut Franco, care, ne spune istoria, își dorise să participe și în cadrul "Războiului Rece" (acțiune nonmilitară, SUA vs. URSS + aliații acestor forțe).

În 1939, Francisco Franco, general al unei brigăzi fasciste (de dreapta), preluase controlul asupra Spaniei. Republicanii, dușmanii înverșunați ai viitorului dictator, fuseseră susținuți în războiul civil pe care îl purtau, de Uniunea Sovietică. Or, Franco nu-i putea uita. Deși în ordinea politică mondială de după 1945, "sângerosul" își regăsise locul printre "mai marii" Vestului, nu era considerat de către aceștia decât un "copil murdar". Din acest motiv, nu putea să se implice în hotărârile la vârf ale acelor vremuri. Ce era de făcut? Franco trebuia să fie parte în vreun fel, în ceva…

Înainte ca jucătorii naționalei Spaniei să ajungă la Moscova, Franco a găsit explicația "războiului său privat". Cum să ajungă jucătorii spanioli, oamenii săi, în țara dușmanilor de moarte? El dacă se duce, trebuie să renunțe la protocolul cu care fusese obișnuit. De neînchipuit. Iar apoi să-i lase pe sovietici în țara lui, la desfășurarea meciului retur? Niciodată.

"De ce? De ce?"

Francisco Franco a inițiat boicotul. Sportul spaniol amenințat cu moartea de către dictator, un coșmar pentu sportivi. "De ce? De ce?", a strigat buimăcit  Alfredo di Stefano când vestea a ajuns la "urechile" echipei naționale. "De ce? – Ordin din partea lui Franco", a venit răspunsul sec al unui oficial al federației. Ministrul de Interne al regimului Franco și Salgado, ministrul Informării, au luat decizia dorită de Franco. Lafuente Chaos, președintele federației, insistase asupra faptului că fotbalul nu are nicio legătură cu resentimentele ideologice ale regimului. Dar nu a putut împiedica hotărârea luată.

"Jocul de fotbal este victima Războiului Rece", a anunțat agenția franceză de presă, AFP, la o zi după decizia dictatorului spaniol.

UEFA nu a dorit ca primul campionat european pe care îl organiza să devină o luptă pe scena politică. A încercat să-și impună voința (n.m. – aceea de a separa fotbalul de politică, bineînțeles, iar meciul URSS – Spania să se dispute pe teren neutru) în cele două blocuri politice, dar, deși regimul spaniol a fost de acord cu "recomandarea" UEFA, funcționarii din Uniunea Sovietică și-au dat seama că echipa lor nu ar avea nicio șansă împotriva Spaniei pe teren neutru, astfel că au refuzat compromisul cu zâmbetul pe buze. Forului european nu i-a mai rămas la dispoziție decât să anunțe URSS-ul ca fiind calificată în semifinale (3-0 la masa verde), și pe lângă asta, spaniolii au fost amendați cu 2.000 de franci elvețieni. Naționala Spaniei care își anunțase obiectivul de a juca finala Campionatului European, rămăsese deci, doar cu dorința, nu se mai putea face nimic.

Așadar, finala a avut loc în Franța. În semifinale, URSS-ul trecuse de Cehoslovacia cu 3-0. Urma Iugoslavia, în marea finală de la Paris. După ce vecinii noștri de la sud de Dunăre au deschis scorul repede, sovieticii au egalat prin Metreweli, iar apoi, în prelungirile partidei, Ponedelnik a marcat cu capul și a trimis trofeul la Moscova. 2-1, scorul final, și URSS-ul era prima campioană a Europei. Omul finalei fusese însă, Lew Yashin, "gândacul negru", cel care respinsese aproape toate șuturile trase cu sete de atacul iugoslav. Cotidianul L’Equipe a scris, la vremea respectivă: "Yashin ar fi făcut, probabil, ca orice atac al oricărei echipe din lume să fie de prisos". Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru și cu cele patru legende ale spaniolilor, nimeni nu știe, rămân doar speculații.

Cei patru au părăsit sala de așteptare a aeroportului din Madrid cu un cutremurător "De ce?" șoptit din vârful buzelor. La această întrebare, di Stefano nu primise răspunsul pe care îl aștepta. Dispăruse ultima șansă pentru talentul său uriaș, șansa de a-l expune într-un campionat european. Doi ani mai târziu, la Campionatul Mondial din Chile, Alfredo di Stefano nu se regăsea decât în tribune, Kubala și Gento își făcuseră și ei retragerea din lumea fotbalului mondial, prin urmare, numai Luis Suarez se afla în primul unsprezece al spaniolilor. Nu mai rămăsese decât o singură legendă. A unei echipe care în 1964, în finala Campionatului European de la Madrid, a avut șansa de a-și lua "revanșa" în fața URSS-ului, 2-1 – primul succes al spaniolilor în Europa. Abia anul trecut a urmat al doilea…

Din balconul său de la înălțimea tribunei de pe Santiago Bernabeu, Francisco Franco sărbătorea. N-a mai putut să boicoteze finala, ura lui impregnată zeci de ani deasupra Europei, a fost umbrită de bucuria victoriei. A doua zi, ziarul spaniol ABC a publicat o caricatură în care căpitanul Suarez spunea: "Dumneavoastră și cu mine ne-am transformat în învingători. I-am bătut pe ‘roșii’". Cu referire la dictator (n.m. – prin ‘dumneavoastră’). E de la sine înțeles că Luis Suarez a trebuit să audă vorbe asemănătoare din partea generalului când acesta l-a invitat în audiență, la câteva zile după finală. Și a fost scârbit de imixtiunea lui Franco în succesul repurtat de naționala Spaniei.

"Parcă simțeam un ac cum îmi străpunge pielea", a spus Suarez mai târziu despre distincția dubioasă primită de la dictator. "A trebuit să zâmbesc forțat – un zâmbet care făcea cât tot efortul pe care l-am depus în întreaga mea carieră".

 

Text în limba germană:  Dirk Gieselmann, "11 Freunde", Germania

Traducere: Edwin Rosch

Sursă foto: www.11freunde.de